Dimensiunea interioară a existenței, pentru cei care sunt deschiși către ea, nu este niciodată o fantezie, vis, iluzie sau delir, ci un fenomen și un sistem interior.
Doar printr-o astfel de dimensiune interioară este posibil să descoperim o explicație satisfăcătoare pentru existența noastră, secretul vieții noastre, rațiunea creării noastre, manifestarea dorințelor noastre direcționate către eternitate și gândurile noastre legate de toate aceste puncte și putem să alungăm toate temerile și grijile noastre nefondate. Dimensiunea interioară este calea credinței concise, spirala luminii care dezvăluire cunoașterea divină către vârfurile dragostei cerești, către dorința ardentă și către chemarea atracției divine. Fiecare viziune a credinciosului asupra universului, înzestrările fiecărui suflet aflat pe ruta obținerii acestei cunoașteri, fiecare dinamism interior al credinciosului și fiecare persoană de un zel adevărat și inepuizabil sunt întotdeauna hrănite de iazul expansiv al acestei dimensiuni. Sufletele și inimile care își eliberează rădăcinile și se îndreaptă spre o astfel de sursă formează o poezie metafizică cu emoțiile și gândurile care izvorăsc din dimensiunea interioară, și, datorită ei, fiecare lucru în parte, de la microcosmos la macrocosmos fuzionează într-o ordine lucidă și se transformă practic într-o propoziție potrivită având fiecare cuvânt la cel mai bun loc.
Așa cum este inimaginabil să iubești ceva fără a lua în considerare rațiunile și motivele sale, așa este improbabil ca toată lumea să fie receptivă la dimensiunea interioară în permanență. Unii se nasc receptivi, în timp ce alții continuă să își dezvolte această aptitudine pe timpul întregii vieți, ajungând ca, la un anumit punct, să atingă o capacitate suficient de mare pentru a cuprinde spațiul și timpul în întregimea lor. Astfel de indivizi își trăiesc viețile cu un mare apetit pentru sensul interior și pentru profunzumea metafizică pe o scară infinită și, de-a lungul căii lor, ei trăiesc ca și cum foamea lor ar fi insațiabilă. Mulți alții obțin fenomene materiale și fizice pentru a atinge întregimea, însă cu timpul aceste obiceiuri se transformă în rutină. Cu toate acestea, cei ale căror vieți sunt transcedentale, depășind limitele realității la o viteză rapidă și cu un jind nesfârșit, merg pe căi noi, se opresc în diferite locuri, asociază fiecare loc vizitat cu o înțelepciune în timp și context real și în conexiune cu stațiile trecute și viitoare. În căutarea cunoașterii divine, a dragostei și încântării spirituale, ei cutreieră purtați de o dorință nestăvilită, exact ca iubiții care se caută unul pe celălalt, alergând de la un orizont la celălalt.
Relația dominată de dragoste intensă și jind extatic pentru Creator este pentru ființele muritoare și efemere orizontul metamorfozei și al atingerii nemuririi, prin atingerea unei existențe secundare prin intermediul esenței lor. Privind dintr-o perspectivă diferită, o astfel de relație poate fi asemănată cu dezbrăcarea de existența proprie în fața persoanei iubite și creșterea spirituală și radiantă determinată de prezența acesteia, topindu-ne, astfel, în existența celui iubit și supunându-ne împreună Voinței Lui. Atingând o astfel culme spirituală, fiecare suflet se purifică până la punctul în care se atinge decența în inimă și, chiar dacă este și o particulă mică, ea va fi suficientă pentru a cuprinde întreaga creație și pentru a deveni „tiparul perfect al creației”. O astfel de relație care începe cu credință și se dezvoltă prin cunoaștere divină, adâncindu-se cu dragoste și atingând eternitatea prin pasiune, este un fel de răspuns pe care noi i-l dăm lui Dumnezeu, Omniscientul, satisfăcându-i așteptările. Datorită unei astfel de relații, prezența lui Dumnezeu este mereu resimțită ca fiind liberă de orice limitări calitative și cantitative, de-a lungul căreia suflă constant o mângâiere infinită.
Cu excepția unui asemenea orizont de plăcere care întoarce mii de suflete către linia dezvoltată de toți profeții și toți sfinții, precum unii eroi ai dragostei ca Musset, Pascal, Sf. Augustin și Jeans care, dincolo de orice diferențe de viziune, și îi transformă pe oameni din molii în flacără, există un lanț de calamități active – din care fac parte oameni precum tirani și vanituoși, Nimrod, dominați de decadență și deviere, deliriu și nebunie, lipsă de viziune și descurajare care încețoșează atmosfera umanității a gândirii, invadează inimile oamenilor cu depresie și le transformă viețile într-o nulitate, gravitând în cadrul unei alte nulități. În contrar cu primul grup, care folosește această viață ca pe o spirală a perfecțiunii umane și ca pe o poartă către spațiul celest, cel din urmă, târându-se în întuneric, se hrănește cu sufletele membrilor săi și se condamnă singur la moarte eternă.
Cei care sunt deschiși vieții spirituale chiar de la început sau cei care s-au deșteptat pentru un asemenea orizont după o cinste surpriză de la Dumnezeu – chiar dacă drumul lor s-a intersectat pe alocuri cu un întuneric de nepătruns – își trăiesc viața în întregimea ei și caută lumina pe toată durata vieții lor. În acest mod, fiecare grijă a lor este punctul de pornire pentru o nouă expansiune, iar fiecare suferință este travaliul unei noi nașteri.
Aproape toate acalmiile de pe pământ au fost obținute prin mari greutăți și s-au dezvoltat din pieptul opresiunilor. Fiecare perioadă de dragoste și entuziasm s-a materializat prin puseuri episodice de suferință și mâhnire. Așa cum filosofia greacă și-a atins perfecțiunea prin dragoste și chinuri în văile reflectării și cercetării, așa s-a dezvoltat și mișcarea Renașterii prin hrănirea cu dragostea pentru adevăr și prin ardoare pentru cercetare. Dimensiunea interioară a cercului altor recurențe istorice de extinderi asemănătoare este o altă topică ce merită o atenție deosebită.
În tărâmul credincioșilor, ardoarea pentru eternitate, dragostea pentru adevăr, reflectarea sistematică și experiența au cunoscut o fază de dezvoltare până la o întindere ce depășește limitele și au luminat fie direct, fie indirect această lume pentru secole. Cât de mult ne dorim continuarea unei astfel de epoci de aur! Cât de trist este că timpul, ca și consecință a unor gândiri nesăbuite și a unor perioade nefaste, a relevat interpretări agonizate impredictibile făcute împotriva dorinței noastre. În prezent, avem nevoie de eforturi superumane pentru a insufla curgerea timpului cu propriile noastre culori. Nu doar că vom continua să trăim într-o mizerie cruntă până vom depune un astfel de efort, vom scoate la înaintare caracterul nostru autentic și aptitudinile noastre prin intermediul suferinței și angoasei și vom croșeta dantela gândului și a vieții noastre în conformitate cu acestea, dar nici nu ne va fi posibil să formăm o mișcare morală care se hrănește dintr-o expoziție unică a vieții credincioase, a artei sau a științei. La fel ca indivizii lipsiți de dragoste și de cunoaștere divină, națiunile experimentează aceeași deficiență sunt și ele destinate colapsului și dezintegrării.
Indivizii sau societățile care sunt închise pentru gândirea metafizică și lipsite de profunzimea esenței, vor ajunge, într-o zi, după ce și-au pierdut întreaga dinamică vitală, să fie purtate în vânt și împrăștiate ca și frunzele de toamnă. În asemenea condiții, mișcările culturale stagnează, societatea, cu tinerii și cu bătrânii ei, fiecare cu drumul său în viață, ajunge să fie obosită, iar instituțiile educaționale cad pradă formalismului. Cuvintele de duh și învățarea își pierd esența și contextul lor reale, apoi, în consecință, totul ajunge să fie un mijloc de mascare pentru administratorii instituțiilor educaționale bolnave. În schimb, în Grecia Antică, în întreaga lume musulmană (mai ales în secolul al patrulea după apariția acestuia) și în timpul anilor Renașterii din Occident, aceste evoluții uimitoare au avut loc întotdeauna în condiţii de greutăţi însemnate, au fost hrănite de dragostea pentru adevăr şi pasiune pentru cunoaşterea divină, au fost creionate prin artă şi tehnologie şi au fost date istoriei punându-le pe aceeași linie cu valorile esențiale și spirituale ale societății.
În ultimele două secole, o mare parte a lumii și-a pierdut drumul, a început să resimtă o infirmitate spirituală severă și să sufere de aritmii. Rezultatul este acela că ochii nu pot vedea nimic, urechile nu pot auzi niciun sunet, conștiința nu își poate face vocea auzită în rândul celor care caută totul în lumea materială. Într-o astfel de lume, știința este oarbă, religia este penibilă, arta este paralizată, guvernarea este incoerentă și prinsă în mrejele opozițiilor și ale răsturnărilor de situație. Politica se concentrează asupra intereselor și a pretențiilor proprii, oamenii de știință sunt în căutarea medaliilor și a premiilor, tinerele generații sunt slabe de înger, delăsătoare și lipsite de direcție, cei puternici sunt vrăjiți de despotism și tiranie – în fața tuturor acestor lucruri, masele tânguiesc în mizerie și umilire. Într-o astfel de societate, pot exista, totuși, și mulți oameni care citesc, gândesc, fac cercetări și visează la artă. Cu toate acestea, doar puțini dintre aceștia se ridică împotriva a ceea ce se întâmplă în jurul lor, fiecare dintre ei orientându-se asupra adâncimilor inimilor lor și încercând să își exploreze puterea lor spirituală. Pe de altă parte, există un număr nesfârșit de indivizi care își găsesc diferiți idoli și au diferite așteptări – cei care nu au niciun pic de respect pentru cunoaștere, sunt insensibili față de morală, superficiali în pasiunea lor pentru adevăr și sunt extrem de necredincioși în ceea ce privește păstrarea și respectarea propriilor valori. Este curios cum, într-o astfel de societate, cei asupriți și detestați își fac auzite vocile prin discursuri și prin acțiunile lor și alcătuiesc un grup cu mult mai coerent decât elitele nesincere ale căror minți sunt la fel de dezordonate ca și inimile lor și ale căror emoții sunt la fel de inconsistente ca și gândurile lor.
Se pare că nu avem nevoie de nimic altceva decât de „inimile de foc” care ne vor alina într-un asemenea context de mizerie și indolență și care ne vor permite să ne auzim vocile propriilor noastre suflete. Cred că, până când aceste suflete sincere nu vor forma peste tot noi bulevarde pentru societatea noastră și nu ne vom direcționa către orizonturile destinului nostru – prin intermendiul lavei care rezultă din magma lor, vom suferi în permanență din cauza dezavantajelor indolenței noastre. Vom trece printr-o angoasă de nesuportat zi de zi și nu vom mai putea niciodată să ne punem pe picioare. În aceste zile, când oamenii își întorc privirea spre metafizică și spiritualism, ne dorim ca Dumnezeu să ne redea vigoarea voinței noastre și să ne lumineze orizonturile.
